Sunday 30 March 2014

De ce scriu şi ce înseamnă asta pentru mine.

Ştiţi, mă uit prin posturi vechi, pe blogul meu de poveşti şi mă uit la mine e ca şi cum aş fi lăsat firmituri pe o potecă pe care am trecut, pentru a o găsi în caz că mă pierd şi funcţionează.
M-am întrebat mult de ce scriu şi de ce uneori nu îmi vine să scriu şi de ce uneori nu mă mai pot opri din scris, dar ajung să las o poveste în ciorne, de ce îmi place să mă împart aşa pur şi simplu pe nişte pagini virtuale ale unui blog ponosit. Nici măcare eu nu-mi pot da seama perfect, dar ştiu că asta mă reîncarcă, îmi dă putere dacă sunt tristă, dacă sunt veselă mă face şi mai veselă şi tot felul de lucruri asemănătoare. Am tot încercat să îmi pun din posturile de pe blog-ul personal aici, dar nu merge, adică nu sunt aceelaşi gen, e ciudat şi acolo e un *eu* fără perdea acolo sunt pur şi simplu stările mele de fericire, de melancolie e greu să le pun când aici am posturi despre Coca-Cola şi Viaţa cu Louie. O să încerc. Nu e corect faţă de mine, adică e ca şi cum m-aş ascunde de nişte sentimente...
Scriu din plăcere şi din dorinţa de a citi cineva ceea ce scriu şi de-al putea ajuta să se regăsească şi reîntregească. Scriu din ideea că poate îi place cuiva ce scriu. Îmi e ruşine că nu am mai scris cum scriam la început, dar viaţa de liceean te constrânge să adormi citind ''Enigma Otiliei'' sau făcând cometarii, nu îţi mai lasă libertatea aia care ţi-a dăruit-o vara, în care şi dacă crescuse temperatura cu un grad voiai să scri asta pe blog, în plus după ce ajungi la liceu se schimbă apele stării tale, te îndrăgosteşti, îţi faci prietene noi, ele te dezamăgesc tu îţi pui speranţe că te înseli, dar până la urmă îţi dai seama că nu toate colegele îţi pot fi prietene şi că prietenă adevărată îţi este doar colega de bancă, poate încă vreo 2-3 fete, dar ea rămâne persoana căreia îi spui unde eşti şi ce faci şi nu ştiu uneori mă gândesc că viaţa fără Ale ar fi ca şi cum nu aş mai avea o a 2a mamă care să mă bată la cap că nu e bine ce faci, că nu înveţi, că îi laşi prea multă libertate tipului ăla şi bla-bla-bla-uri generale.
Liceul parcă îţi taie din elan şi din fericire şi dai o luptă continuă cu tine, pentru a nu te lăsa de învăţat, pentru a nu-ţi pierde din vise, e ciudat şi frumos pentru că viaţa la liceu e ... interesantă şi ... palpitantă. :))
Nu ştiu nici acum de ce am scris post-ul ăsta, dar îl postez doar ca să nu îl las nepostat.
Voi ce mai faceţi?
Vă las nişte piese drăguţe.

1 comment:

  1. mi-e dor de perioada în care toți postau pe blogger cu sufletul și mai puțin cu mintea

    ReplyDelete

Parerea ta conteaza! <3